Clasicismul

Publicata: Luni, Martie 2nd, 2009

• Autor: Adina Tolan

Idealul estetic al preclasicismului se desăvârşeşete în perioada aşa-zisă “clasică” a muzicii. Aceasta se desfăşoară de-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului XVIII, găsindu-şi cea mai pregnantă întruchipare în muzica lui Gluck (1714-1787), Haydn (1732-1809) şi Mozart (1756-1791). Francezii, acest popor cu simţul înnăscut al armoniei şi echilibrului, au adus, la rândul lor, o contribuţie în cristalizarea idealului clasic al muzicii prin creaţia lui Rameau (1683-1764). Cât despre italieni, fără a mai străluci ca înainte, ei sunt reprezentaţi în această vreme prin compozitori ca Domenico Cimarosa (1749-1801), Giovanni Paisiello (1740-1816), Luigi Boccherini (1743-1805), Muzio Clementi (1752-1832). Atmosfera de prospeţime tinerească din muzica preclasicilor a crescut acum într-o viziune caracterizată printr-o luminoasă robusteţe. Haydn îndeamnă la bunătate, blândeţe, duioşie, iar Mozart aduce elogiu seninătăţii sufletului chiar şi atunci când în jurul lui bântuie cumplite furtuni. În linii mari, deci, o atmosferă înrudită cu cea a preclasicilor, dar ridicată pe o treaptă superioară a unei atitudini închegate faţă de viaţă. Se simte că în felul de a gândi al compozitorilor şi-a lăsat pecetea experienţa reflexivă şi intelectuală a creaţiei lui Bach şi Händel.

     Nimic din ceea ce exprima muzica clasicilor nu scapă controlului raţiunii. Compozitorul îşi exteriorizează doar acele afecte (sentimente) pe care cugetul le-a limpezit, le-a modelat şi le-a luat în stăpânire. De aici claritatea şi cumpătarea sentimentelor dintr-o simfonie de Haydn sau Mozart. Există un fond permanent uman în această luminoasă robusteţe care alcătuieşte esenţa muzicii clasice. În simfonia “Jupiter” de Mozart sau în simfonia “Oxford” de Haydn ceea ce răsună cu putere este sentimentul unui echilibru sufletesc  spre care omenirea a tins şi va tinde întotdeauna îndiferent de condiţiile istorice. Muzicii clasice îi este caracteristică deasemenea perfecţiunea formei. Muzica unei părţi de sonată sau simfonie se desfăşoară după un plan riguros alcătuit numit formă muzicală. Clasicii au elaborat câteva tipuri de formă dintre care cea mai importantă este forma de sonată, în accepţia  pa care i-au dat-o constând din expunerea a două teme principale (expoziţia), angrenate apoi într-un proces în care acestea sunt supuse unor transformări (tratarea), revenind în cele din urmă la starea iniţială (repriza). În muzica clasicilor se  cristalizează ideea de ciclu instrumental, alcătuit din trei părţi în cazul sonatei sau concertului (o parte lentă încadrată de două mişcări repezi) sau de patru părţi în cazul simfoniei sau cvartetului ( partea lentă este precedată de o mişcare vioaie şi urmată de una graţioasă şi alta foarte mişcată).

Clasicismul este un moment hotărâtor în procesul emancipării compozitorului: suntem în ajunul totalei eliberări de servituţile în care secolele de feudalism îl ţinuseră înlănţuit. Haydn este încă legat de tradiţia conformării recunoscătoare la gusturile stăpânului (mai mult sau mai puţin generos). Citim într-o scrisoare a lui către Leonore Zoller: “Am fost numit şef al muzicii pe lângă contele de Morzin şi, în sfârşit , capelmaistru pe lângă Alteţa sa Prinţul, pe lângă care doresc să trăiesc şi să mor…Dorinţa mea este de a nu ofensa nici aproapele şi nici pe amabilul meu prinţ”.

  Mozart are însă o altă etică, cea răspicat formulată în scrisoarea din august 1782 către tatăl său: “Nu vreau să cerşesc nici un serviciu. Cred că sunt în măsură să fiu eu cel care face cinste oricărei curţi”. Nu mai rămânea de făcut decât un pas până la mândra independenţă beethovenian.

  Găsim în “Estetica” lui Hegel (filozof cu o profundă cunoaştere a muzicii) o foarte fidelă imagine a stării de spirit proprie clasicilor, imagine utilă cititorului care întâmpină greutăţi în încercarea de a retrăi mentalitatea acelor vremi. Ca genial mânuitor al dialecticii, Hegel descoperă existenţa, la baza muzicii, a unor forţe contradictorii, a căror ciocnire şi sinteză reprezintă principalul izvor al creaţiei. Hegel tinde să rezolve aceste contradicţii într-o împăcare deplină a forţelor divergente, şi o face ferm convins că vorbeşte în numele unui ideal estetic permanent valabil. Un asemenea echilibru al forţelor însă este propriu doar unui anumit stil muzical - cel reprezentat de un Bach, un Haydn, un Mozart - şi nu muzicii în general. Începând cu Beethoven, ciocnirea principiilor contradictorii (sentiment şi intelect,veridic şi frumos,melodie şi armonie) are un caracter din ce în ce mai dramatic şi se rezolvă pe calea luptei care duce la profunda lor modificare, la absorbirea sau dominarea unui principiu de către celălalt. Atunci când în plina dezvoltare tumultoasă a muzicii seculului XX unii compozitori încearcă să revină la echilibrul celor vechi, ei se detaşează dintr-o dată de mediul înconjurător şi îşi atrag denumirea de “neoclasici”.
                             “Muzica clasică nu exprimă sinuozităţile vieţii, este drept, dar întruchipează acel ideal de ordine şi armonie care călăuzeşte întotdeauna omul pe potecile întortocheate ale dramaticei sale existenţe. În aceasta constă una din sursele eternei încântări pe care muzica lui Haydn şi Mozart o nasc şi o vor naşte întotdeauna în sufletele oamenilor”.    ( din “Geschichte der Musik” de Fritz Högler )

                                       

 Spiritul Beethovenian

      Amurgul clasicismului se suprapune cu un splendid răsărit de soare: pe cerul muzicii îşi face apariţia acel astru strălucitor a cărui lumină avea să călăuzească generaţii întregi de muzicieni - Ludwig van Beethoven (1770-1827). Revoluţionând felul de a compune al predecesorilor săi, Beethoven a pus bazele unei noi concepţii despre muzică. Compoitorul, înţeles ca gânditor asupra sensului vieţii, tribun social şi poet al sunetelor - acesta este, succint formulat, spiritul beethovenian care, odată cristalizat, a marcat întrarea muzicii într-o etapă nouă influenţându-i dezvoltarea într-o perspectivă nelimitată de timp. În uriaşa sa personalitate se produce confluenţa a două mari epoci artistice: clasicismul, aflat în pragul epuizării sale şi romantismul, al cărui filon, timid schiţat în operele din urmă ale lui Mozart, îşi lărgea matca şi-şi precipita apele. Preluarea spiritului clasic de către Beethoven este evidentă mai ales în primele sonate şi primele două simfonii ale acestuia. Muzica acestor lucrări de carcterizează prin conţinutul ei luminos şi echilibrat, amintind de Haydn şi Mozart. În creaţia de maturitate, inaugurată de sonata “Patetica” şi simfonia “Eroica” pulsaţia artistică creşte treptat într-o viziune nouă a vieţii.
Compozitorul nu-şi mai ascunde eul în spatele eleganţei aristocratice a manierelor, nu-şi mai sileşte sentimentele să asculte de imperativul categoric al raţiunii, ci rosteşte pătimaş ceea ce gândeşte şi simte. Tumultul beethovenian îl deruta chiar şi pe Goethe care, ascultând  SImfonia V, spunea: “Nu emoţionează de loc, uimeşte doar; simţi într-adevăr ceva măreţ aici, dar muzica aceasta ţine mai degrabă de nebunie. Ascultând-o te temi ca nu cumva casa să se dărâme”. În realitate Beethoven croia drum romantismului, care avea să îmbogăţească arta muzicală cu noi sentimente, cu noi imagini şi cu noi forme.

  Exercitându-şi preocuparea de a dinamiza şi a dramatiza discursul muzical mai ales în genurile simfoniei, sonatei şi cvartetului, Beethoven a făcut ca instrumentalismul să ajungă la un adevărat apogeu al dezvoltării sale. Cu numai 200 de ani în urmă instrumentele se mulţumeau să acompanieze vocea omenească, iar când erau lăsate singure se avântau foarte timid în raport cu impunătoarele construcţii ale polifoniei vocale. Cu Beethoven instrumentalismul îşi cucereşte deplina sa autonomie expresivă. O sonată su o simfonie se arată a fi adevărate drame instrumentale. Motivul sau tema nu sunt pur şi simplu idei muzicale ci adevărate personaje sonore, prinse în vârtejul unei acţiuni care evoluează spre un deznodământ întotdeauna imprevizibil. Cu toată atenţia acordată genului instrumental, Beethoven a ajuns la concluzia că numai prin îmbinarea instrumentalismului cu vocea omenească va putea compozitorul să smulgă muzicii maxima expresivitate şi forţă artistică. Iată-l pe Beethoven, compozitor prin excelenţă instrumental, încununând ciclul Simfoniei IX printr-o magnifică apoteoză a soliştilor şi corului, care rostesc răspicat acea chemare la înfrăţirea popoarelor, chemare căreia numai vocea omeanească îi poate da glas limpede. Această modalitate de a concepe simfonismul, transformată treptat într-o mare şi nobilă tradiţie (de Liszt, Wagner, Mahler, Skrijabin, Enescu) a avut la apariţia ei un carcter revoluţionar: mulţi muzicieni, printre care se detaşa glasul lui Ludwig Spohr, o condamnau ca pe un amestec hibrid de genuri şi o pângărire a purităţii simfonice. La protestele lor, Beethoven , desigur, repeta în gând vorbele voltairiene din care îşi făcuse o deviză: “Înţepăturile muştelor nu pot opri un cal din goana lui nebună”. Astfel el îşi continua impetuasa ascensiune, năzuind cu însetare spre noi şi noi zări.

Postromantismul De:Adina Tolan Noul fel de a înţelege viaţa se exprimă...Romantismul De:Adina Tolan Intrăm într-o nouă etapă de dezvoltare a muzicii,...Preclasicismul De:Adina Tolan Preclasicismul este denumirea atribuită muzicii care urmează artei...Muzica evului mediu timpuriu De:Adina Tolan Despre muzica europeană a evului mediu timpuriu putem...Vechii elini si muzica De:Adina Tolan La un tablou al felului cum gandeau şi...

Urmatoarele materiale:
« Romantismul | Preclasicismul »