Preclasicismul
Publicata: Luni, Martie 2nd, 2009
Preclasicismul este denumirea atribuită muzicii care urmează artei polifonice a Renaşterii, reprezentând un fenomen modern în raport cu acesta, dar şi o “ars antiqua” faţă de epoca următoare, epoca lui Haydn şi Mozart, exponenţii clasicismului. Întinzându-se de-a lungul întregului secol XVII şi înaintând două-trei decenii şi în veacul următor, preclasicismul îşi începe răsăritul cu două mari figuri de compozitori: Gesualdo şi Monteverdi. Ascultîndu-le muzica, ea ne pare echilibrată şi senină.”Muzica să se impregneze de trăirile evocate de poet şi, redându-le puternic, sugestiv, să fuzioneze într-un tot organic cu creaţia literară” - iată lozinca dominantă a acestui început de epocă.
Una din experienţele esenţiale ale veacului va fi crearea operei: tentativă de a reînvia eposul elin, noul gen se extinde cu rapiditate, mai întâi pe teritoriu italian unde iau naştere şcolile veneţiană, romană, napolitană, iar apoi dincolo de graniţele lui. Jean Baptist Lully (1632-1678) adaptează experienţa italiană la specificul culturii franceze iar Henry Purcell (1659-1695) pune bazele operei engleze, dând cu “Dido şi Enea” una din capodoperele cele mai nobile ale genului. Spre finele epocii preclasice, adică în prima jumătate a secolului XVIII, opera se va îmbogăţi cu o nouă specie, opera buffa, astfel numită în contrast cu seriozitatea proprie până atunci genului şi care-i atrăsese denumirea de opera seria.”Sluga stăpână” a lui Giovanni Pergolesi este una din primele reuşite ale operei bufe. În strânsă legătură cu opera şi provenind din aceleaşi încercări de a dramatiza muzica se dezvoltă oraroriul (aşa-zisă operă de concert); alcătuit şi el din arii, recitative, duete, ansambluri, coruri, oratoriul implica o participare mai activă a orchestrei, dar în acelaşi timp se lipsea de reprezentare scenică: acţiunea era deci evocată mai spiritualizat. Oratoriul debutează şi va evolua multă vreme - chiar şi în condiţiile deplinei laicizări a muzicii - sub semnul inspiraţiei biblice. Intim înrudită cu el este cantata - mai restrânsă şi mai puţin dramatică - a cărei emancipare se va produce ceva mai rapid. Creaţia lui Giacomo Carissimi (1605-1674) este cea care a pus bază acestor genuri. Ţara unde a găsit un prim şi puternic ecou a fost Germania: Heinrich Schütz (1585-1672), supranumit şi “Monteverdi german”, a creat admirabile “Pasiuni” de o emoţionantă gravitate, pregătind terenul pentru marile lucrări vocal-simfonice ale lui J.S.Bach.
Paralel cu înflorirea genurilor muzical-dramatice, încă un proces se impune atenţiei noastre ca definitoriu pentru epoca preclasicismului: avântul şi consolidarea instrumentalismului,firav schiţat spre sfârşitul Renaşterii, îndeosebi datorită căutărilor lui Giovanni Gabrielli. Putând pe de o parte sugera cântul vocal (ceea ce îi conferea un farmec special), el era totodată în măsură să realizeze performanţe de intonaţie, de mişcare, de evocare, inaccesibile vocii umane. Nemaivoind să ţină seama de opreliştile pe care, de atâtea ori , biserica le pusese în calea instrumentalismului prin tot felul de edicte, compozitorii dăruiesc entuziast talentul lor reliefării noilor frumuseţi de virtuozitate şi timbru; şi încep, îndrăzneţ, chiar cu instrumentul atât de legat de ceremonia liturgică, orga, a cărui literatură îşi vede puse bazele prin “Fiori musicali” ai lui Girolamo Frescobaldi (1583-1643), creaţiile lui Louis Couperin, Dietrich Buxtehude, Henry Purcell: piatră de temelie pe care se va înălţa nu peste mult timp grandioasa operă a lui J.S.Bach.
Perfecţionarea viorii , graţie renumitei şcoli de la Cremona (Amati,Stradivarius,Guarneri) dă un extraordinar imbold literaturii destinată acestui instrument. Se compune din ce în ce mai mult pentru una sau două viori cu acompaniament de clavecin şi din mulţimea pieselor scrise pentru această formaţie se cristalizează cu vremea compoziţia alcătuită (sub influenţa genului mai vechi al suitei de dansuri) din patru mişcări care se înlănţuie după primcipiul contrastului. Este sonata ale cărei începuturi sunt legate de activitatea lui Arcangelo Corelli (1653-1713). Alături de Torelli, Bononcini şi alţi contemporani, Corelli mai aduce o inovaţie în arta instrumentală a vremii: ansamblurile orchestrale care începeau să ia fiinţă (desigur considerabil mai restrânse şi mai sărace în culori decît orchestrele moderne) sunt puse de el în competiţie cu vioara solistă sau cu câteva instrumente solistice şi astfel va apărea în muzică stilul concertant (compoziţia se va numi concerto grosso), atât de familiar nouă dar cu totul inedit acum 300 de ani.
Numeroşi maeştri italieni, dintre care se va detaşa Antonio Vivaldi (1680-1743) se vor întrece în a perfecţiona stilul concertant, sporindu-i virtuozitatea şi forţa expresivă. Descoperind instrumentalismul, maeştrii preclasicismului nu vor totuşi să piardă legătura cu realitatea înconjurătoare şi aduc ecouri ale acesteia chiar şi în genuri cu aparenţă abstractă - sonata, concertul. Ei încearcă o adevărată plăcere în găsirea echivalentui muzical al păsărilor cântătoare ,al furtunii sau al unei bătălii, ale căror imagini le sugerează cu seducătoare ingenuitate,ducând astfel la apariţia muzicii cu caracter programatic. Cu toată naivitatea sa, programatismul preclasicilor a jucat un mare rol în lărgirea domeniului expresiv al muzicii, în apropierea acesteia de viaţă.
Un exemplu admirabil al felului cum nobleţea şi frumuseţea gândirii muzicale este redată prin inspiraţie programatică poate fi ciclul de lucrări concertante intitulate „Anotimpurile” de Antonio Vivaldi. Cele patru concerte poartă, fiecare, titlul unui anotimp, iar fiecare din cele trei părţi interioare ale acestor concerte este însoţită, la rândul ei, de un program sugestiv: trezirea naturii, somnul păstorului, furtuna, culegerea recoltei, vânătoarea etc.
Dezvoltarea solisticii vocale ( în operă) sau a celei instrumentale (în genurile concertante) era consecinţa unui proces de însemnătate istorică: desprinzându-se de tradiţia cântării pe mai multe voci, paralele, independente şi la fel de importante, muzica intră în faza caracterizată prin suveranitatea unei singure idei melodice, căreia restul vocilor i se supunea, alcătuind un tot compact - acompaniamentul armonic. Instaurarea acestei noi mentalităţi muzicale este cea care a generat în conştiinţa publicului conceptul de melodie în accepţia lui cea mai răspândită: aceea de linie cantabilă, fluentă şi generoasă. Cristalizarea dimensiunii armonice a gândirii muzicale era deasemenea legată de intrarea în arenă a unui element care - după cum vom vedea – va juca un rol extrem de important în dezvoltarea ulterioară a muzicii: tonalitatea. Esenţială în tonalitate este ideea de gravitare a unui grup de sunete în jurul unui centru unificator numit tonică. De-a lungul dezvoltării medievale a polifoniei, logica interioară a ideii muzicale era realizată de aşa-zisele moduri, existente în număr de opt, care însă cu vremea au devenit o frână în calea aspiraţiei mereu crescânde a compozitorilor de a organiza cât mai riguros expresia sonoră; ceea ce a făcut ca în timpul Renaşterii, două din cele opt moduri să se detaşeze ca predominante: cel construit pe sunetul do (ionicul) şi cel având ca punct de pornire nota la (eolicul). Primul avea să capete mai tîrziu denumirea de major iar celălalt de minor.
Transpuse pe toate notele, cele două moduri vor da naştere tonalităţilor, adică unor serii sonore identic organizate: do major/minor, re major/minor etc. Ideea de tonalitate se contura pe măsură ce apăreau semnele verticalismului armonic, adică tendinţei de a grupa sunetele nu orizontal, în voci paralel desfăşurate, ci în pachetele compacte ale acordurilor. Acordurile şi înlănţuirea lor reprezentau mijlocul esenţial de precizare a caracterului major sau minor al tonalităţii. Unul din avantajele noului sistem era acela de a permite trecerea firească dintr-o tonalitate în alta, aşa-zisa modulaţie, procedeu vital într-o muzică ce-şi propunea să sugereze imagini contrastante.Tonalitatea este acum invadată de elemente aparţinând altor tonalităţi (cromatisme) care zdruncimă pentru câtva timp echilibrul şi stabilitatea, introducându-ne într-o lume de incertitudini şi căutări, sentimente nedefinite sau neliniştitoare.
“În pregnanţa cristalină cu care marii maeştri au exprimat setea de viaţă, viziunea senină şi echilibrul sufletesc al omului, ridicând-o pe culmea marilor esenţe umane, stă secretul veşnic nestinsului farmec al muzicii preclasicilor.” ( din “Istoria muzicii universale” de Gruber )
Sinteză a trecutului şi punte spre viitor
Cultura germană, prezentă până la sfârşitul secolului XVII ca o vioară a doua în concertul muzical european, este cea care a dat lumii doi titani în persoana lui J.S.Bach (1685-1750) şi a lui G.F.Händel (1685-1759). Amândoi consacră temei religioase lucrări capitale - Bach “Pasiunile”, “Oratoriul de crăciun”, “Marea messă”, numeroase cantate, Händel oratoriile pe teme din vechiul testament. Dar şi la unul şi la celălalt subiectul biblic rămâne doar un suport pe care artistul înalţă propria sa viziune asupra vieţii. Cu cei doi maeştrii genurile instrumentale îşi consolidează autonomia recent câştigată şi îşi văd totodată şi mai pregnant dăltuit profilul. Cele 48 de preludii şi fugi din “Clavecinul bine temperat” de Bach pun bazele de granit literaturii pianistice universale. Concertele grossi ale lui Händel ca şi cele şase “Concerte brandenburgice” ale lui Bach sunt culmi ale acestui gen creat pantru prima oară de muzicienii din Italia. Suitele lor pentru clavecin sau orchestră marchează deasemenea o culminaţie a acestei înşiruiri de dansuri (allemande, courante,sarabande, gigue).
Deşi contemporani ai preclasicilor, Bach şi Händel nu pot fi ataşaţi acestora. Profunzimea de gândire atinsă de ei, cuprinzătoarea sinteză artistică la care s-au ridicat, îi face cu neputinţă de circumscris în limitele unei anumite estetici. Ei şi-au depăşit epoca şi prin aceea că anticipă epoci viitoare ale muzicii: patosul eroic al lui Händel prevesteşte spiritul beethovenian iar romantismul lui Schumann şi Chopin îl găsim prefigurat la Bach în frazele intens cromatizate şi pătrunse de un elan al sentimentului (surprinzător pentru acea vreme). Bach şi Händel se înalţă ca două mari piscuri ce domină muzica predecesorilor, contemporanilor şi urmaşilor, impunând multor generaţii dorinţa de a reveni la ele ca la surse veşnic tinere de regenerare spirituală.
Urmatoarele materiale:
« Clasicismul | Muzica evului mediu timpuriu »
Email
RSS